(Pentru mai multe detalii: Christopher R. Browning, Collected Memories- Holocaust History and Post-War Testimony, Alan S. Rosenbaum, Is the Holocaust Unique? Perspectives on comparative genocide, S. Felman & D. Laub, Tetimony Crises of Witnessing in Literature)
Exprimarea realității în cele mai mici detalii sau copierea fidelă a ceea ce putem vedea este imposibil de expus sub o formă literară și nu numai, acest lucru este la fel de imposibil și pentru artă. Ceea ce din punct de vedere fizic sau moral nu este creat de noi, este nu numai foarte greu de reprodus în toată bogăția sa dar este și greu de înțeles. Lumea fiind acel ceva ce noi nu am construit este de înțeles faptul că încercarea de a o reproduce va fi doar o copie „falsă”. Ceea ce noi vedem și după încercăm să expunem, deja filtrăm prin conștiință și principiile noastre ceea ce ar trebui să apară în imaginea noastră și ce nu trebuie să apară, lucrurile cărora le dăm atenție și lucrurile ce le trecem cu vederea. Toate acestea duc încet, încet spre o deformare a realității doar prin prisma perceperii a ceea ce ne înconjoară.
Mărturiile scrise ale celui de Al Doilea Război Mondial, fie ele documente sau chiar jurnale, nu pot fi considerate ca fiind false sau să fie cu totul ignorate. Revizioniștii înlătură cu totul tot ceea ce ține de mărturie depusă individual sau de jurnalele găsite post-belic. Acțiunea negaționiștilor în ultimii ani își are amprenta ca negând și considerând drept minciună mărturiile supraviețuitorilor, ceea ce a dus spre discutarea subiectului în instanță.
Câteva dintre guvernele europene le-a interzis forțat anti-sioniștilor să vorbească în public. Un tribunal din California a acordat 100.000$ unui supraviețuitor al Auschwitz-ului pentru durerea și suferința ce a îndurat-o în efortul de a dovedi că afirmațiile unei grupări antisemite ce susținea că naziștii nu au ucis evrei în camerele de gazare sunt false. Legile germane afirmă că „negarea Holocaustului” este pedepsită cu până la 5 ani de închisoare. De asemenea Statele Unite a interzis intrarea în țară a persoanelor ce și-au exprimat convingeri similare.
Deși discutarea în instanță a subiectelor în cazul acesta legate de camerele de gazare definesc adevăratul caracter al mărturiilor supraviețuitorilor, diferențele dintre ceea ce s-a întâmplat de fapt și ceea ce a mărturisit supraviețuitorul sunt diferite. Diferite din sensul subiectiv al percepției pe care îl are individul și din unghiul din care privește acțiunile ce se desfășoară. Între ceea ce percepem și ceea ce este de fapt real, se află adevărul însuși, acea imagine ne distorsionată de subiectivitate.
Martorii războiului sunt puși în fața unei dileme, a unui obstacol, ei vor să spună povestea lor. Acea poveste ce deține o informație adeseori unică, în cazul în care martorul a luat parte la cele întâmplate de unul singur. Cum am mai menționat, este vorba despre o relatare de neînlocuit, este singura, cum și Cristopher R. Browning admite în cartea sa Collected Memories.
Supraviețuitorul, inițial ignorat iar apoi descoperit, a fost transformat în mesagerul ce aparține altei lumi care singur comunică incomunicabilul.
„Comunicarea incomunicabilului”, de aici pornesc toate ramificațiile, tot ce ține de negare datorită subiectivității ce intervine. Reconstituirea amintirilor nu poate fi atât de clară după o perioadă de timp, iar ceea ce oamenii încep să simtă împotriva sistemului național-socialist îi va face să își reconstruiască amintirile în opiniile revizioniștilor. Între reconstituire și reconstruire este o punte bine divizată. A reconstitui amintirile, experiențele înseamnă a reveni asupra lor fără a le deforma în vreun fel. Pe când a reconstrui o amintire este cu totul altceva, de aici vorbim despre o falsă amintire. Amintirile pe care ni le construim nu apar de nicăieri, toate au un început, diferența este că ele pot sau nu să aibă caracter real. O reconstruire se poate produce prin repetarea imaginativă a unei experiențe și în final contopirea cu ea. Însușirea de amintiri poate fi un lucru inevitabil și lipsit de conștiință, o poți face cu totul involuntar. Atunci când avem parte de o experiență traumatizantă sau cel puțin ieșită din comun, intervine imaginația în reconstituirea ei. Orice a ținut odată de realitate poate să devină acum ceva pur ficțional, o născocire a minții ce prinde contur, împletindu-se cu realitatea.
Așa cum ne-am imaginat, memoria nu este ceea ce noi credem că este, ea își selectează părțile asupra căreia tu ești mai focusat, asupra lucrurilor cărora le dai importanță zi de zi. Toate acestea, adunate sunt subiectivitatea indivizilor ce reiese la suprafață. Pentru a rescrie amintirile fie ele după război sau sub forma jurnalului, în timp ce evenimentele se petrec, automat se realizează și disonanțe. Adevărul ce nu reiese concret din acțiunile trăite ne se datorează martorului ca și vină. În încercarea de a povesti sau a scrie diverse întâmplări poți omite să specifici anumite informații.
Scrierile între ficțiune și realitate sau ce fac parte doar din una dintre categoriile menționate aduc cu ele diferite discuții. S-a scris vast despre luptele antisemite, atât romane, jurnale, cât și fel de fel de scrieri de diferite mărimi și genuri ce au avut în mare un public larg.
Era stabilit încă din începuturi faptul că operele ce au o legătură, sau un sâmbure de adevăr în ele sunt o țintă, dar nu numai, ele fiind și cele mai apreciate de publicul larg. Ceea ce îl emoționează pe om este ceea ce se apropie de trăirea lui și de modul în care se comportă el în societate. Având în vedere că s-au scris sau publicat direct atât mărturii, cărți autobiografice cât și jurnale, disputele nu au încetat să apară. După cum ne este și cunoscut, când apare un val nou de „artă” reacțiunea nu întârzie să apară, iar în ceea ce privește acest val de scrieri, criticile sunt tot mai dure.
Așteptările criticilor legate de cărțile ce conțin subiecte despre Holocaust, indiferent de temă se vor a fi cât mai aproape de realitate. Orice denaturare a adevărului provoacă repulsie în rândul scriitorilor. Ce este aceea denaturare a adevărului, se pierde la un moment dat. Vom avea parte de scrieri pur ficționale care vor avea ca temă doar ideea de război sau viața din ghetou. Ce reacții apar acestor scrieri nu sunt cu referire la structura romanului sau a modalității de narare ci pur și simplu se abordează punctele slabe și faptul că pune la îndoială autoritatea ce o aveau soldații germani. Ficțiunea în acest sens este interpretată drept amăgitoare, deoarece subminează diferite „adevăruri”, am folosit ghilimelele deoarece am vrut să evidențiez faptul că adevărul tratat de către un autor în scrierile lui este adevărul propriu, adevărul subiectiv. Arta, literatura, muzica nu sunt minciuni sau neadevăruri, ci din contră sunt adevărurile fiecărei persoane în parte. Dacă ne dorim să aflăm și să studiem mai îndeaproape un adevăr, o putem face, dar asta nu trebuie să ne dea avântul de a nega acea realitate.
Aceste lucruri sunt cunoscute și în mărturii și jurnale, realitățile supraviețuitorilor nu valorează nimic pentru negaționiști, pe când pentru public situația se schimbă. Cititorul reacționează diferit la o „lectură” ce își are partea sa de adevăr, publicul țintă este ușor influențabil. De multe ori autorii contemporani se folosesc de varii mărturii pentru a scoate în evidență anumite momente tragice sau drame trăite de către individ și societate pentru a expune într-o metodă verosimilă ideea cărții.
Mărturia este ca un „gen” mai puțin definit al literaturii, se sugera în una dintre cărțile S. Felman, unde se pune problema mărturiei ca și problemă de stil, unde se ajunge chiar la o susținerea faptului că în contemporaneitate, generațiile anilor de după cel de Al Doilea Război Mondial ar fi „inventat” un nou tip de literatură:
S-a sugerat faptul că mărturia este prin excelență modul literar al timpurilor noastre, iar era noastră poate fi precis definită ca anii mărturiei.<<Dacă grecii au inventat tragedia, romanii epistola și Renașterea sonetul>> scrie Elie Wiesel <<generația noastră a inventat o nouă literatură.>>
