(Pentru mai multe detalii Maurice Blanchot – Derrida, The Instant of my death- Maurice Blanchot. Demeure. Fiction and Testimony și Gianni Vattimo – The adventure of difference, Philosophy after Nietzsche and Heidegger)
Pentru a ajunge la un rezultat scontat în acest subiect, am ales să discutăm întâi de toate despre martor în sine, cine este acesta și ce face el mai exact. Având o bază, un fundal pe care să clădim restul panoramei, înaintăm în a dezvolta aceste rădăcini, ramificații ale discuției noastre.
Desigur, cum în orice domeniu, în orice activitate pe care o derulăm avem această bază pe care ne sprijinim, cum de altfel este literatura cu ale ei curente, putem observa că „bogăția” ei – și când spun bogăție mă refer explicit la termenul de vast/ vastă – e determinată în mare parte de reacțiuni. Multe curente, dacă nu în mare majoritate, apar ca și reacțiune pentru un curent anterior. Este de fapt felul nostru de a progresa, de a veni mereu cu ceva nou în ceea ce există deja, ceea ce nu este deloc un lucru rău.
De asemenea se întâmplă și cu martorul nostru, mărturia sa începe să fie pusă la îndoială, este și clar că negarea aceasta a apărut ca o reacțiune la ceea ce se credea adevărata mărturie.
Se scrie intens pe această latură, existând varii și diverse motive ce să dezvăluie că o mărturie e adevărată sau mai puțin adevărată.
Jacques Derrida adoptă această temă a problemei mărturiei în Instant of my death scrisă de Maurice Blanchot deși el face o paralelă între ficțiune și mărturie, ne duce și spre o arie în care se pune la îndoială adevărul relatat de martor. Derrida susținând faptul că o mărturie trebuie relatată la persoana întâi pentru a da credibilitate și nu numai, de fiecare dată când transmiți o secvență la care ai fost martor, de fiecare dată trebuie să mărturisești același lucru și nu altul, fără deformări, fără aluzii, fără termeni tehnici, ci din prisma în care acțiunile s-au relatat la acel moment și la care ai luat parte.
Pentru a depune mărturie este întotdeauna importat să o relatezi la timpul prezent- fără interpretări tehnice.
Mărturie depusă la persoana întâi redă credibilitate, iar după cum am menționat și în citatul anterior, dacă ea folosește și expresii ce nu țin de interpretarea tehnică, ci este realizată în cuvinte simple și descrieri ale amintirii așa cum este ea, această mărturie tinde să fie mai aproape de adevăr. Singularitatea martorului, este iarăși importantă, el fiind singurul care a luat parte la acele acțiuni, e unicul ce știe acestea și este de neînlocuit.
Un martor și o mărturie trebuie să fie exemplare. Ele trebuie să fie întâi unice, de unde și necesitatea acelei clipe: Eu sunt singurul care a văzut acest lucru unic, singurul care a auzit sau a fost pus în prezența acestor lucruri la un moment indivizibil determinat, și trebuie să mă crezi pentru că trebuie să mă crezi-diferența esențială pentru mărturie este aceea dintre credință și dovadă-trebuie să mă crezi pentru că sunt de neînlocuit. Când depun mărturie, sunt unic și de neînlocuit.
Unicitatea martorului autoproclamată trebuie să fie un punct în vederea autenticității mărturiei sale. Autenticitatea declarației individului în termeni logici este de fapt martorul a cărui realitate sau autoritate, dacă îi putem spune astfel, nu este pusă la îndoială, el este original, incontestabil. Toate acestea sunt discutabile și vom vedea din ce puncte de vedere. Acum ne vom mai opri asupra unui fapt ce se leagă armonios cu afirmațiile lui Derrida și se îmbină.
Putem vorbi de o împletitură de idei cu Gianni Vattimo, acesta reliefează legătura strânsă dintre martor și mărturie, ar trebui să fie unul singur ce să le cuprindă pe ambele, aici este vorba despre relația cu adevărul și modul în care se raportează individul la amintirile trăirilor ce le mărturisește. Intensitatea la care trăiește diferite momente individul, și modul dezvăluirii firului narativ prin intermediul amintirii.
Mărturia poate fi unică, poate relata un adevăr al realității individului dar nu poate fi completă sau supremă, amintirile sunt reconstituiri a ceea ce am trăit, inevitabil amănunte se pot pierde, amănunte asupra cărora nu am insistat în a da atenție.
Mărturia ca un termen filozofic și teologic, este ca un memento al intensității profunde încă din timpul existențialismului lui Kierkegaard, ce a văzut existența irepetabilă a individului și relația sa extrem de personală și particulară la care o persoană se angajează în întregime, în exclusivitate și în izolare.
Această descriere ce o face Gianni Vattimo conturează într-un mod cât se poate de complet mărturia, punând în speță accentul pe unicitatea sa si pe caracterul ei de „neînlocuit”, indiferent de câte ori ne-am reaminti diferite evenimente putem doar reconstitui.
Această legătură, nod de referință ce ne conduce spre evenimentele trăite pare să se compună din fragmente ale memoriei noastre. Putem spune că evenimentele trăite le vizualizăm acum drept ca pe imagini ce încet se criptează, mintea, creierul nostru este o multitudine de astfel de amintiri criptate, iar în redarea lor folosim diferite mijloace, repere ce ne ajută în rearanjarea și ordonarea trăirilor în sine.
Problema expunerii realității imediate, își are planul de fundal structurat încă din cele mai vechi timpuri. Încă de la conceptul de „mimesis” și venind tot mai înspre prezent, ne vom opri asupra concepției lui Jean Ricardou ce reliefează atât de bine această problemă pe care o întâmpină orice individ în încercarea de a relata adevărul imediat trăit.
